Eretism

365050.TIF1

Era ultima oară când îl vedeam. Se uita la mine aproape plângând şi pe neaşteptate mă luă în braţe, ţinându-mă foarte strâns la pieptul său. Îi spusesem să fie fericit şi să aibă parte de o poveste de o sută de ori mai frumoasă decât povestea noastră. Dar taxiul veni şi el plecă. Pentru totdeauna…

– Mai vorbim, spuse el, parcă în grabă.

– Nu cred, am spus eu. Nu cred…

Şi am pornit fiecare pe drumul lui.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care nu se ţin de promisiuni. Iar el îmi promisese atât de multe… Atât de multe… Parcă nici măcar acum nu mă mai pot împăca cu gândul că a fost ceva, cândva şi nu va mai fi niciodată.

Au trecut treizeci şi patru de ani de atunci. Dar şi acum îmi pot aduce aminte până şi cele mai mici detalii legate de el.

Eram copii. Eram tineri, plini de viaţă, puşi pe şotii mereu şi dispuşi oricând la greşeli minore. Erau frumoase toate visele de adolescent, când simţi că ai lumea în mâinile tale, că poţi face orice în labirintul vieţii, că soarele îţi va răsări mereu la fel de strălucitor şi zâmbitor. Dar cei ce au trecut prin asta ştiu că e doar o perioadă a vieţii prin care trebuie să trecem neapărat, ca mai încolo să o regretăm amarnic. Adică nu-ţi trebuie chiar aşa de mult ca să vezi cum lucrurile frumoase se duc aşa de repede.

 

2

Urăsc când e atât de copilăroasă. De fapt, aşa e mereu… Oare se va schimba vreodată? Nu cred. Sincer, nu prea cred. Dar asta nu înseamnă că n-o iubesc. O iubesc. Dar aş vrea să facă şi ea ceva pentru mine. Nu ştiu ce. Orice.

Simt că nu face nimic. Măcar ceva…

Am să las iar de la mine… Ca întotdeauna. Ea să fie fericită. Ce copil e… O să-şi dea seama odată de tot ce face. Dar când? Cât mai aştept?

Recitesc ce mi-a scris acum vreo şapte luni:

“Tocmai am vorbit cu tine. Te iubesc. Te iubesc mult de tot.

Mi-e frică de ziua de mâine. Am examen, apoi mă duc să-mi văd bunica. Mi-e frică, dar… dacă n-ai fi tu, nu ştiu ce m-aş face… Tu mă faci să zâmbesc. Şi pentru asta te iubesc mult de tot.

Acum te las. Mai am de învăţat.”

Zice că mă iubeşte. Cred că nici nu ştie ce e iubirea. Ea e sinceră, e inocentă, dar e atrasă mereu de ceea ce e nou. Şi d-asta mi-e şi mie frică. Aş vrea totuşi s-o ajut. Să o fac să-şi dea seama. Dar ea e atât de visătoare…

Aş vrea să fie mai feminină. Aş vrea să mă iubească mai matur.

Dacă stau bine să mă mai gândesc, m-a schimbat un pic. Poate un pic mai mult. Simt că am început să iubesc ideea de familie, de casă, dar numai alături de ea. Înainte nu depindeam de nimeni. Şi era bine. Făceam ce vroiam. Asta nu înseamnă că-mi pare rău că depind de ea. Pentru că e un mod plăcut de a depinde de cineva. Dar măcar să mă înţeleagă când vreau să fiu mai liber.

Ce e ciudat e că eu sunt absolut sigur că lucrurile pot sta perfect între noi. Poate că nu ştiu eu ce lipseşte. Sau poate că văd eu că lipseşte ceva.

N-aş vrea s-o pierd. Sunt zile în care ea este cea mai drăguţă fată de pe pământ. Şi nu vreau să uit niciodată de lucrurile care ne fac să fim mai buni, de natură, de muzică, de sentimente…

Câteodată am un sentiment de părere de rău pentru că mă uit pe cer după steaua noastră şi nu pot să o văd. E undeva acolo, dar nu se vede. Ca şi dragostea noastră. Transparentă…

Ne-am certat pe steaua aceea ca doi copii. Nu mi-a displăcut deloc ideea. Îmi spunea mereu, cu ochii ei şireţi şi zâmbetul inocent: “E-a mea! Eu am zis prima!” Şi apoi râdea. Îi iubeam aproape fiecare gest. Acum am început să le urăsc un pic. N-am nevoie de asta. Am nevoie de o femeie…

O alint în fiecare zi cum ştiu că îi place, mă cobor la mintea ei şi fac unele lucruri cretine. Poate că asta e greşeala mea. Singura. Că nu sunt cum sunt eu de fapt. Că am încercat să-i fac ei pe plac. Poate că dacă eram altfel, ar fi vrut să fie şi ea altfel.

Şi totuşi e o dragoste puternică. Puternică în adevăratul sens al cuvântului. Noaptea mi-e cel mai greu. Mor de dorul ei. Din câte spune, şi ea se gândeşte la mine…

Sunt mândru de ea. Nu e proastă. Nici deşteaptă. E inteligentă, asta cred eu… Oare spun prostii?

Nu-mi vine să cred cât de disperat pot fi câteodată după ea. Disperat spus în cel mai rău caz. Mor după ea. O iubesc nebuneşte. Mi-e dor de ea. Şi acum…

Oare am tăcut prea mult? Oare am tăcut numai ca să nu o fac să sufere? Eu am înţeles-o mereu… Ea nu m-a înţeles niciodată. Şi totuşi… o iubesc. Oare are rost?

Mă gândeam… Poate că ne iubim prea mult pentru a trăi în lumea asta… Poate lumea asta ne degradează sentimentele. Ne face să ne gândim la alte lucruri mai puţin importante şi să uităm de ce ne-a fost dat să simţim unul pentru celălalt.

E comoara mea. E totul pentru mine. Poate că într-o zi ne vom maturiza împreună şi vom înţelege mai bine dragostea dintre noi şi o vom putea preţui aşa cum trebuie. Pentru că şi eu greşesc. Nu sunt perfect. Nimeni nu e. Nici măcar ea.

Uneori aş fi vrut să fim două personaje dintr-un basm. Un basm cu un băiat şi o fată. Un basm “de dragoste” care să se termine cu bine. Ce păcat…

Cred că poate să fie cum vreau eu. Poate. Cu siguranţă poate! Putem fi pe aceeaşi frecvenţă. Da. Nu trebuie decât să am răbdare şi va fi bine. Şi trebuie să iert. Dar nu pot. Nu cred că pot ierta pe nimeni, nu numai pe ea.

Înţelepciunea este mama învăţării. Ea nu are nevoie de înţelepciune. Ci de un profesor. De cineva care să o înveţe despre viaţă, de cineva care să o împingă mereu de la spate, să-i dea forţă.

Trebuie să luptăm amândoi. Nu trebuie să ne dăm bătuţi niciodată. Niciodată! Eu o s-o iubesc veşnic! E prima şi ultima… Prima dragoste nu se uită… cred că toată viaţa.

M-am obişnuit să iasă totul perfect şi calculat. De data asta în viaţa mea n-a fost aşa. Eu n-am nevoie de ajutorul ei. Ea are nevoie de mine. Oricum, aş trăi degeaba dacă nu ar mai fi ea…

Am momente în care îmi doresc moartea… Din cauza ei. Ea… îmi provoacă multe dureri… dar şi mai multe plăceri. Plăceri sufleteşti. Pentru că ştiu că e cineva lângă mine. Ştiu că nu sunt singur. Ea este acolo.

Avem amândoi momente în care visăm că suntem bătrâni şi că nepoţii roiesc pe lângă noi. Doamne, ce-o iubesc! Chiar aş vrea să fie aşa. Nu mă văd lângă altă femeie… I-am spus “femeie”… Înseamnă că are ceva feminin în ea… Va fi femeie. Cu siguranţă. Va fi exact cum vreau eu. Dar eu o voi mai iubi până atunci? Da. Am răbdare. Pot să am răbdare. Toată viaţa.

I-am promis că o să fie mireasa mea. Şi eu nu sunt omul care să-şi încalce promisiunile. Ne vom căsători odată. Chiar i-am cerut într-o seară, când stăteam la mine pe balcon, să ne cununăm a doua zi. N-a vrut. Înseamnă oare că nu mă mai iubeşte ca la început sau îi e frică? Nu ştiu… Dar în noaptea aceea, aş fi vrut să fug cu ea în lume şi să nu ne mai întoarcem. Să nu ştie nimeni de noi, să trăim fericiţi fără alte probleme pe cap. Încă o iubesc. Mult.

Simt că şi ea se mai luptă pentru ceva. Parcă a răsărit deodată o dorinţă de-a ei pentru binele nostru. Nu ştiu. Poate va fi bine. Poate e doar impresia mea.

 

3

Mi-e greu să cred că am cincizeci şi patru de ani şi încă mă mai gândesc la ultima zi când ne-am văzut şi ne-am strâns în braţe. Când ne-am despărţit. Parcă îi părea şi lui rău. Parcă simţeam că totuşi nu s-a terminat acolo. Dar acolo s-a terminat. Era ora două noaptea. Nu era nici ţipenie de om pe stradă. Era cald. Vară. Iunie.

Aş fi vrut să înţeleagă atunci ce era de înţeles. Aş fi vrut să înţeleagă că îl iubeam mai mult decât orice pe lume, că învăţasem să-l preţuiesc şi că atunci puteam să fac să fie bine. Atunci chiar aş fi dat orice să nu ne mai despărţim niciodată. Poate că era prea târziu, dar rămăşiţele de copil din mine încă mai sperau că va fi bine. Încă mai visau la dragoste, la perfecţiune.

Parcă se schimbase rolul. Mă uitam la el şi nu mai recunoşteam decât ochii. Care nu mai spuneau decât cuvântul “aceeaşi”. Am înţeles de ce. Pentru că pentru el eram aceeaşi. Şi probabil că şi acum, dacă l-aş vedea, m-ar considera aceeaşi copilă notorie, cu aceleaşi gesturi stupide de dragoste adolescentină şi cu aceleaşi concepţii. De ce oare nu a învăţat acest om să ierte? Sau, dacă el nu a putut fi înţeles, de ce nu a încercat să-i înţeleagă pe ceilalţi? Din câte ştiu eu, el considera că a încercat. Da. Aşa e. Nu-l învinuiesc cu nimic. Dar nu a încercat destul.

Poate că dacă mi-ar fi înţeles felul de a-i arăta că îl iubeam, ar fi fost cum visam amândoi în fiecare noapte. Tare aş vrea acum să nu mă mai chinuie amintirile. Tare aş vrea să uit de toate momentele frumoase petrecute împreună şi de toate promisiunile. Dar mi-e imposibil. Şi sunt bătrână. Mă simt şi mai bătrână fără el. Nu ştiu cum de mai am lacrimi.

Măcar m-am ţinut de promisiune. Nu am mai vorbit cu el de atunci. Aşa stabiliserăm. Mai bine zis, el s-a ţinut de cuvânt. Pentru că odată, demult, când am fost într-un bar, am stabilit să ne întâlnim acolo peste zece ani. L-am aşteptat. Am sperat şi atunci că va veni. Şi acum sper că îl voi întâlni. Poate că încă sunt copil, cum spunea el… Dar, înainte să-l cunosc pe el, eram şi mai copil. Şi tare aş mai vrea să-i mai pot mulţumi o singură dată. Mi-a oferit cele mai frumoase clipe din viaţa mea de până acum. Şi nu cred că mai am mult.

Dacă aş putea să mai văd steaua noastră, poate aş mai visa un pic. Sunt curioasă ce fel de om e acum. La fel de iubitor, tandru, la fel de unic? Oare… mai trăieşte?

Am reuşit în viaţă tot ce mi-am propus să fac, din punct de vedere profesional. Dar nu e de ajuns. Nu sunt fericită. Mereu vin copii mei şi mă întreabă: “Mamă, ce ţii tu ascuns acolo în cutia aia?”. Nu le răspund niciodată. Mă lasă în pace apoi. Sunt rece cu ei. Dar totuşi, parcă n-aş vrea să le spun că sunt urmaşii unui om pe care nici măcar nu-l respect… Un om căruia îi uit numele adeseori.

Pentru mine, El va rămâne Cel Visat. E încă lângă mine. Doar în gândul meu. Şi de acolo nu va pleca niciodată. Pentru că nu-l las.

                                                                                          23 Iunie 2002

Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *