365 de zile

inger-pe-cer

365 de zile, din care 144 de inerție. iar în 221 am încercat să revin la normal.

Aș putea să scriu mult despre tot ce s-a întâmplat… dar voi încerca să fiu cât mai la obiect.

Există mulți curioși. Există mulți care nu vor decât să profite după #colectiv. Există mulți care s-au săturat să audă despre asta, pentru că nu au avut pe nimeni care să fie implicat. Există mulți care te judecă, fără să se uite la ceea ce fac ei zi de zi. Există oameni la care nu te așteptai să reacționeze atât de negativ într-o stare de șoc, și care scot la iveală lucruri nebănuite. Există oameni cărora le e milă de tine, ca mai apoi să te critice că nu știu ce faci cum nu “trebuie”. Dar… pe lângă toate astea, există și Oameni. Aparent mulți, după Colectiv. În mod real, foarte puțini. Aceia care s-au schimbat o dată cu tine, în mod spontan, natural, pe care chiar îi simți că sunt acolo lângă tine, care plâng cu tine și te ajută să mergi mai departe. Aceia care din când în când te mai întreabă ce faci. Cum te mai simți. Și pe care chiar îi interesează de tine. Continue reading

Eu, tu, ei

eu ei

 

 

 

 

 

 

 

Eu mă plâng că merg prea mult și aș vrea să mă odihnesc. Tu ai vrea să ai mai multă putere ca să poți merge dn nou normal. Ei nu mai pot merge.

Eu mă plâng că nu dorm bine. Tu nu dormi decât într-o singură poziție din cauza rănilor. Ei dorm..

Eu mă plâng că nu fac îndeajuns de multe. Tu nu poți face nimic acum. Ei nu fac nimic.

Eu mă plâng că nu sunt unde aș vrea să fiu. Tu ești unde nu vrei să fii. Ei… nu mai sunt.

 

Ultimul punct

ultimul punctSimți. E în tine. E vie. E frica de moarte. Pe care nu vrei să o recunoști, deși știi că nimeni nu o poate alunga din viața ta. A fost și va fi până în ultima clipă. Știi că totul se va termina într-o zi. Știi că nu există scăpare. Și totuși… te opui. Parcă nu ai vrea să crezi, deși se întâmplă înaintea ochilor tăi. Și atunci o ignori. Și când apare în viața ta, îți amintești din nou. Îi simți suflarea rece, care te prinde cu aceleași gheare ascuțite. Și nu vrei să crezi că există. Te opui din nou. O negi. Nu pare real. Și totuși… ce este real? Este real să trăiești în trecutul care nu mai există sau în viitorul pe care ți-l închipui? Da, poate că pare real, pentru că e o scăpare. Pentru că ai libertarea de a evada în starea pe care o vrei. Și preferi să te ascunzi în tine, să plângi după sentimente care ți-au făcut bine, să regreți, să visezi la o realitate a ta. Și asta ca să uiți de moarte. Și dacă uiți de moarte, uiți și de viață. Uiți să trăiești… Uiți că ești muritor. Și devii inconștient. Și îți imaginezi că ai puterea să faci orice cu viața ta. Și ai… chiar ai. Dar până la un punct. Un punct pe care nu tu îl pui. Ultimul punct.

Dor…

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de fetița mea, de familie, de prieteni… Mi-e dor de muzică… Nu mai pot asculta muzică la fel ca înainte.. Nici nu cred că voi mai putea cânta… Nici măcar pentru a exprima durerea. Mi-e dor de liniște… De liniștea mea agitată. De mintea mea ca un titirez care se învârtea cu viteza luminii.

Mi-e dor de mine, de persoana cu care nu am mai reușit să comunic de câțiva ani și care parcă acum se pierde în timp și spațiu. De fapt, devine un gol infinit. Continue reading