Creativity killers

creativity killersMă duc la un interviu. Firmă mare. De prestigiu. Ei spun că oferă angajatului tot ceea ce şi-ar dori, multă libertate şi că îl ajută să-şi dezvolte capacităţile, sunt acolo numai şi numai pentru a-l ajuta în a se depăşi pe el însuşi. Se laudă că oamenii lor sunt toţi oameni care fac multe, realizează şi mai multe şi întotdeauna au un succes deosebit în munca pe care o depun.

În faţa angajatorului, după un şir de situaţii tâmpite, de genul „ce ai face dacă“, urmează întrebarea: „care consideri că este cea mai mare calitate a ta?“ Şi spun, fără nici cea mai mică ezitare, „creativitatea“. „A, frumos. Noi căutăm oameni creativi. Şi… cum folosiţi această calitate?“ mă întreabă individul. Continue reading

Eşti toamnă

Autumn_love_by_Lucy_art

Bate vântul foarte puternic. Frunzele se joacă cu parbrizul maşinii mele, iar copacii îşi îndreaptă crengile lor aproape golaşe către mijlocul şoselei.

Oamenii fug agitaţi, speriaţi de furtună. E frig. Foarte frig. Pe farurile maşinilor se preling picăturile reci de ploaie tomnatecă. Lumea ar spune că e o vreme înfiorătoare. Eu v-aş ruga să mă lăsaţi să o descriu cum o văd eu. Văd vântul curăţând tot praful din sufletul meu, ducându-l departe de mine… cât mai departe. Văd ploaia care mă spală de păcate şi îmi aminteşte că sunt vie. Frunzele se joacă în simfonia lor unică şi îmi şoptesc că viaţa este trecătoare. Atât de trecătoare… Oamenii se ascund în locuri ferite de toate acestea. Eu… eu deschid braţele larg şi las pământul să mă învăluie în tăcere. Vremea este aşa cum o vezi. Aşa cum te simţi. Totul e în tine.

(Un articol scris acum trei ani, dar atât de… autentic pentru mine.)

Imagini vii

imagini vii

Mă plimb pe norii grei,
Aştept să-mi dai un semn
Şi să-mi spui cine sunt.

Apoi văd munţii mei,
Culori aprinse-n zări
Lumea se mişcă-ncet…

Cărările le ştiu
Şi ştiu c-am fost aici
Când timpul nu zbura.

Pe razele din ploi
Văd unicul meu drum.
Tu îmi apari zâmbind.

Din zori de toamnă
Lumi desprind.
Din lumea-ntreagă,
Cred în vis.
Când timpul zboară, îl ating.
Şi tot ce vreau e să te simt… Continue reading

Picătura de ploaie

picatura

Plouă. Pentru mulţi e o zi tristă, mohorâtă, în care nici soarele nu-şi mai face apariţia pe cer, deşi el e mereu acolo. Pentru mine e o zi normală de joi, în care mă duc la serviciu, cu acelaşi tramvai, numărul 35. Mă urc la aceeaşi uşă, mă îndrept spre acelaşi loc, ca în fiecare dimineaţă. Astăzi nu se vede prea bine prin geam, deoarece picăturile de apă de ploaie l-au împânzit cu plânsul lor. Dar eu mă uit… şi ascult Paula Cole.

Şi tot uitându-mă la picăturile de ploaie ce curg pe geamul aburind, îmi dau seama că şi noi, oamenii, suntem ca nişte picături… de apă de ploaie. Şi fixez o picătură. Şi Paula cântă (I’m a grain of sand becoming a pearl). Şi acum eu sunt acea picătură. Şi multe alte picături trec în grabă pe lângă mine. Curg la vale, către oceanul de apă, care este de fapt viaţa însăşi. Şi cresc. Mai vine câte o picătură mică şi se uneşte cu mine. Şi iar cresc.

Mă uit la altele din jurul meu. Vin lângă mine, se opresc, se uită la mine, se unesc cu mine pentru o clipă, iar apoi îşi dau drumul şi coboară însetate către ocean. Toate în direcţii diferite. Unele din ele se mai întâlnesc jos, formând curcubeie luminoase. Cu cât cresc, cu atât încep să strălucesc mai tare şi devin mai clară, mai pură. Se poate vedea prin mine. Sunt mai mare decât celelalte picături. M-am unit cu mai multe picături decât altele.

Şi mă mai uit o dată în jurul meu. Şi văd că cele care au coborât au lăsat dâre de apă, minuscule… (When I get there I will see myself) Dar acum vin din ce în ce mai multe picături… şi eu mă ţin din ce în ce mai greu… atârn… Mă mai uit o dată, zâmbesc şi… mă las în voia sorţii… cad… mă sparg… în jos… în apă… ocean… viaţă… dar urmele mele sunt mult mai mari decât ale celorlalte… pentru că am ţinut şi alte picături de mână… (Hang in ther baby, I’m the grain of sand… becoming the pearl)