Conexiuni

embraceO clipă am văzut cu-aceiași ochi
Și-am înțeles că suntem una cu pământul.
Și că oriunde m-aș afla, te am în gând
Și nu ai să mai pleci nici după moarte.

Mi-ai luat inima în brațe și-ai acoperit-o
Cu o tăcere plină de cuvinte.
Și-am înțeles, din nou, tot într-o noapte,
Că sunt, am fost, vom fi și după moarte.

Viaţa este un puzzle

solutionViaţa este ca un puzzle. Păi… trebuie să pui laolaltă toate piesele, şi asta îţi ia ceva timp. Încerci mereu să le găseşti pe cele potrivite, iar atunci când le găseşti eşti extrem de mulţumit. Când nu le găseşti însă, tinzi să te enervezi un pic. Parcă nu mai vezi bine. Ai nevoie de o pauză, ca să te poţi concentra mai bine.

De multe ori chiar ai vrea să forţezi o piesă într-un loc unde ştii cu siguranţă că nu se potriveşte, dar te-ai săturat de căutările fără final… Sau poate nici nu îţi dai seama că una din piese nu e la locul potrivit. Continue reading

Eretism

365050.TIF1

Era ultima oară când îl vedeam. Se uita la mine aproape plângând şi pe neaşteptate mă luă în braţe, ţinându-mă foarte strâns la pieptul său. Îi spusesem să fie fericit şi să aibă parte de o poveste de o sută de ori mai frumoasă decât povestea noastră. Dar taxiul veni şi el plecă. Pentru totdeauna…

– Mai vorbim, spuse el, parcă în grabă.

– Nu cred, am spus eu. Nu cred…

Şi am pornit fiecare pe drumul lui.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care nu se ţin de promisiuni. Iar el îmi promisese atât de multe… Atât de multe… Parcă nici măcar acum nu mă mai pot împăca cu gândul că a fost ceva, cândva şi nu va mai fi niciodată.

Au trecut treizeci şi patru de ani de atunci. Dar şi acum îmi pot aduce aminte până şi cele mai mici detalii legate de el. Continue reading

Masca durerii

masca durerii2

Începusem să port masca. Trânteam priviri urâte oamenilor, iar totul în jur mi se paăea inutil. Vremea o vedeam foarte închisă, oamenii mi se păreau toţi urâţi şi răi, viaţa însăşi mi se părea crudă şi fără scop. Renunţasem să mai simt ceva frumos, renunţasem la toate gândurile înălţătoare, pline de iubire, iar stomacul meu simţea o tensiune permanentă. Oamenii mă călcau pe picioare, pentru că tramvaiul devenea din ce în ce mai aglomerat. Nimeni nu-şi cerea scuze. Eu deveneam din ce în ce mai irascibilă şi mai agresivă. Dacă cineva mi-ar fi zis ceva atunci, i-aş fi tăiat-o din scurt.

Masca pe care o purtam acoperea de fapt un vulcan de iubire. Iar eu nu lăsam vulcanul să erupă. De teamă ca lava lui să nu mă ardă şi ca nu cumva să ajungă prea departe, să îi ardă şi pe ceilalţi. Aşa că preferam să ţin în mine toată această lavă. Dar masca aceasta, a furiei, a tristeţii, nu făcea decât să atenueze starea din interiorul meu. Continue reading