Ce mică-i lumea… muzicală (partea a II-a)

(continuare de aici)

Primul contact adevărat cu muzica…

Pe timpul liceului nu am mai făcut nimic concret, în afară de a cânta în tabere și de a compune versuri pe ritmuri de rap. Cântam la serbările de Crăciun și cam atât. După ce am luat BAC-ul, îmi făcusem un prieten care cânta la chitară. Cântam prin parcul Moghioroș, ne prosteam cu piese de la Radiohead și aveam încercări de piese proprii. Și atunci tot mergeam prin Piranha să participăm la diverse concursuri de karaoke, el la chitară, eu la voce. Cântam Cranberries, Metallica, Red Hot Chilli Peppers. Țin minte că la finele unui concurs, a venit la mine Dragoș Moștenescu, să mă felicite și să îmi spună să nu mă las. Doamne, ce rușinată eram. În tot acest timp, o prietenă bună de-a mea îmi dădea cd-uri să ascult, mă “educa rock” 🙂 și pot spune că a reușit. Plecăciuni, Cristina… 🙂 Am început cu Metallica, Sepultura și Soulfly… apoi au urmat Limp Bizkit, Linkin Park etc… M-a luat ușor. 🙂

În facultate a început mai serios toată treaba. Avusesem tentativa cu house-ul (sau ce gen era ăla) și aveam vreo 3 piese înregistrate. Într-una din zilele mele mai cu tupeu, am îndrăznit pe holurile facultății să îl abordez pe Cornel Ilie. Eram în aceeași facultate, dar el era în altă grupă, la alte limbi. 🙂 Vank de abia apăruse, era atunci în ascensiune. Și Cornel a fost drăguț și a ascultat caseta pe care i-am dat-o. A doua zi, mi-a adus-o înapoi și mi-a zis că ar trebui să cânt ceva mai rock, mai în forță. Zis și făcut. Continue reading

Ce mică-i lumea… muzicală (partea I)

A little star wannabe.

Mă țin de ceva vreme să scriu aceste rânduri. Și poate nu e tocmai elegant să scrii un articol despre propria persoană, dar cred că pot spune că aceste rânduri nu sunt numai despre mine, ci sunt și despre oamenii minunați care au apărut în viața mea.

Zilele trecute vorbeam cu cineva despre cum, fiecare dintre noi, am cunoscut diverși oameni din muzică. Și se întâmplă să te reîntâlnești cu ei după mai mulți ani, sau viața ți-i aduce în traiectorie, poate când te aștepți mai puțin, pentru că așa a fost să fie. Sau pentru că totul este interconectat. Și am zis că merită să scriu despre asta, pentru că mulți dintre ei nu mai sunt printre noi, din păcate.

Și am să încep cu începutul. Primii care m-au auzit cântând au fost părinții și sora mea, pe la vârsta de 4 ani, când eram fericită că aveam un prieten de familie care venea la noi cu un casetofon, Bebe îl chema, și venea tocmai de la Turda. Mă fascina să apăs acel buton roșu de REC și am și acum acele înregistrări când cântam cu patos faimoasele șlagăre de la Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Corina Chiriac sau Angela Similea. Cu cele două din urmă aveam să mă întâlnesc ulterior, când am cântat un fel de dance/house/trance cu niște băieți din liceu, în deschiderea unui concert de la Casa Radio. Doamne, ce penibili eram noi în tot acel context. :)) Nu aveam nicio legătură cu evenimentul, dar a trebuit să profităm de asta. Și a meritat să le văd pe viu pe doamnele muzicii ușoare românești. Atunci cred că aveam deja vreo 15 ani. Continue reading

Dor…

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de fetița mea, de familie, de prieteni… Mi-e dor de muzică… Nu mai pot asculta muzică la fel ca înainte.. Nici nu cred că voi mai putea cânta… Nici măcar pentru a exprima durerea. Mi-e dor de liniște… De liniștea mea agitată. De mintea mea ca un titirez care se învârtea cu viteza luminii.

Mi-e dor de mine, de persoana cu care nu am mai reușit să comunic de câțiva ani și care parcă acum se pierde în timp și spațiu. De fapt, devine un gol infinit. Continue reading

Eu… pe o scenă mică

scena micaÎn această seară am fost la un fel de test. Un test de voce. La un restaurant din Bucureşti. Înaintea mea au câtat vreo 5-6 solişti şi câteva trupe cu lăutari etc. Fiecare în jur de 20 de minute. Am fost acolo ca să văd dacă voi cânta pe mai departe, atunci când au nevoie… Locul nu mi-a plăcut în mod special… Dar cântând (în faţa a maxim 30 de oameni care la ora 12 noaptea veniseră să bea un pahar de vin) am realizat şi mai profund că ceea ce face diferenţa dintre mine şi alţii, pe scenă, este relaţia pe care o am cu publicul. Acel fior pe care încerc să îl transmit, cât de dur, sceptic sau indiferent este un om. Acel sentiment de bucurie că e ceva în tine, de care se poate bucura toata lumea. 30. 14. 2. Unul singur să fie pe lungimea ta de undă şi asta e tot ce contează în cariera unui artist. Daca atingi un suflet, dacă primeşti un zâmbet, eşti fericit. Oamenii au nevoie de un fel de confirmare a simţirii. Cel puţin asta simt eu… Continue reading