Ce mică-i lumea… muzicală (partea a II-a)

(continuare de aici)

Primul contact adevărat cu muzica…

Pe timpul liceului nu am mai făcut nimic concret, în afară de a cânta în tabere și de a compune versuri pe ritmuri de rap. Cântam la serbările de Crăciun și cam atât. După ce am luat BAC-ul, îmi făcusem un prieten care cânta la chitară. Cântam prin parcul Moghioroș, ne prosteam cu piese de la Radiohead și aveam încercări de piese proprii. Și atunci tot mergeam prin Piranha să participăm la diverse concursuri de karaoke, el la chitară, eu la voce. Cântam Cranberries, Metallica, Red Hot Chilli Peppers. Țin minte că la finele unui concurs, a venit la mine Dragoș Moștenescu, să mă felicite și să îmi spună să nu mă las. Doamne, ce rușinată eram. În tot acest timp, o prietenă bună de-a mea îmi dădea cd-uri să ascult, mă “educa rock” 🙂 și pot spune că a reușit. Plecăciuni, Cristina… 🙂 Am început cu Metallica, Sepultura și Soulfly… apoi au urmat Limp Bizkit, Linkin Park etc… M-a luat ușor. 🙂

În facultate a început mai serios toată treaba. Avusesem tentativa cu house-ul (sau ce gen era ăla) și aveam vreo 3 piese înregistrate. Într-una din zilele mele mai cu tupeu, am îndrăznit pe holurile facultății să îl abordez pe Cornel Ilie. Eram în aceeași facultate, dar el era în altă grupă, la alte limbi. 🙂 Vank de abia apăruse, era atunci în ascensiune. Și Cornel a fost drăguț și a ascultat caseta pe care i-am dat-o. A doua zi, mi-a adus-o înapoi și mi-a zis că ar trebui să cânt ceva mai rock, mai în forță. Zis și făcut. Continue reading

Ce mică-i lumea… muzicală (partea I)

A little star wannabe.

Mă țin de ceva vreme să scriu aceste rânduri. Și poate nu e tocmai elegant să scrii un articol despre propria persoană, dar cred că pot spune că aceste rânduri nu sunt numai despre mine, ci sunt și despre oamenii minunați care au apărut în viața mea.

Zilele trecute vorbeam cu cineva despre cum, fiecare dintre noi, am cunoscut diverși oameni din muzică. Și se întâmplă să te reîntâlnești cu ei după mai mulți ani, sau viața ți-i aduce în traiectorie, poate când te aștepți mai puțin, pentru că așa a fost să fie. Sau pentru că totul este interconectat. Și am zis că merită să scriu despre asta, pentru că mulți dintre ei nu mai sunt printre noi, din păcate.

Și am să încep cu începutul. Primii care m-au auzit cântând au fost părinții și sora mea, pe la vârsta de 4 ani, când eram fericită că aveam un prieten de familie care venea la noi cu un casetofon, Bebe îl chema, și venea tocmai de la Turda. Mă fascina să apăs acel buton roșu de REC și am și acum acele înregistrări când cântam cu patos faimoasele șlagăre de la Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Corina Chiriac sau Angela Similea. Cu cele două din urmă aveam să mă întâlnesc ulterior, când am cântat un fel de dance/house/trance cu niște băieți din liceu, în deschiderea unui concert de la Casa Radio. Doamne, ce penibili eram noi în tot acel context. :)) Nu aveam nicio legătură cu evenimentul, dar a trebuit să profităm de asta. Și a meritat să le văd pe viu pe doamnele muzicii ușoare românești. Atunci cred că aveam deja vreo 15 ani. Continue reading

Se întâmplă

pray

Astăzi am rămas singură pentru câteva minute. Nu am mai avut posibilitatea asta de multă vreme. Singură cu mine. Și… am plâns. Am plâns fără să mă opresc. Am plâns pentru că oamenii nu se mai iubesc. Am plâns pentru că alergăm după modalități de a face bani. Am plâns pentru ruptura dintre generații. Am plâns pentru mama, tata, pentru România. Am plâns pentru că mă uit în fiecare zi în ochii puri ai copilei mele de numai 5 ani și mă întreb de ce am adus-o pe această lume să se chinuie și ea. Am plâns pentru că trebuie să suferim ca să ajungem din nou la iubire. Am plâns pentru că simt toată durerea din jurul meu și uneori aș vrea să adorm de tot, doar ca să nu o mai simt. Am plâns pentru copacii tăiați, pentru oamenii care speră, pentru ticăloșie și pentru minciună. Am plâns pentru că nu am curaj, pentru că mi-e frică, pentru că sunt om și mi s-au dat sentimente. Am plâns pentru prietenii care au murit degeaba. Am plâns pentru artă. Am plâns pentru ipocrizie, pentru demnitate și pentru bravură. Am plâns pentru copii, pentru trecut, prezent și viitor. Am plâns pentru Dumnezeu. Am plâns. Și nu s-a întâmplat nimic. Deși totul se întâmplă.

Ultimul punct

ultimul punctSimți. E în tine. E vie. E frica de moarte. Pe care nu vrei să o recunoști, deși știi că nimeni nu o poate alunga din viața ta. A fost și va fi până în ultima clipă. Știi că totul se va termina într-o zi. Știi că nu există scăpare. Și totuși… te opui. Parcă nu ai vrea să crezi, deși se întâmplă înaintea ochilor tăi. Și atunci o ignori. Și când apare în viața ta, îți amintești din nou. Îi simți suflarea rece, care te prinde cu aceleași gheare ascuțite. Și nu vrei să crezi că există. Te opui din nou. O negi. Nu pare real. Și totuși… ce este real? Este real să trăiești în trecutul care nu mai există sau în viitorul pe care ți-l închipui? Da, poate că pare real, pentru că e o scăpare. Pentru că ai libertarea de a evada în starea pe care o vrei. Și preferi să te ascunzi în tine, să plângi după sentimente care ți-au făcut bine, să regreți, să visezi la o realitate a ta. Și asta ca să uiți de moarte. Și dacă uiți de moarte, uiți și de viață. Uiți să trăiești… Uiți că ești muritor. Și devii inconștient. Și îți imaginezi că ai puterea să faci orice cu viața ta. Și ai… chiar ai. Dar până la un punct. Un punct pe care nu tu îl pui. Ultimul punct.