Ce mică-i lumea… muzicală (partea a II-a)

(continuare de aici)

Primul contact adevărat cu muzica…

Pe timpul liceului nu am mai făcut nimic concret, în afară de a cânta în tabere și de a compune versuri pe ritmuri de rap. Cântam la serbările de Crăciun și cam atât. După ce am luat BAC-ul, îmi făcusem un prieten care cânta la chitară. Cântam prin parcul Moghioroș, ne prosteam cu piese de la Radiohead și aveam încercări de piese proprii. Și atunci tot mergeam prin Piranha să participăm la diverse concursuri de karaoke, el la chitară, eu la voce. Cântam Cranberries, Metallica, Red Hot Chilli Peppers. Țin minte că la finele unui concurs, a venit la mine Dragoș Moștenescu, să mă felicite și să îmi spună să nu mă las. Doamne, ce rușinată eram. În tot acest timp, o prietenă bună de-a mea îmi dădea cd-uri să ascult, mă “educa rock” 🙂 și pot spune că a reușit. Plecăciuni, Cristina… 🙂 Am început cu Metallica, Sepultura și Soulfly… apoi au urmat Limp Bizkit, Linkin Park etc… M-a luat ușor. 🙂

În facultate a început mai serios toată treaba. Avusesem tentativa cu house-ul (sau ce gen era ăla) și aveam vreo 3 piese înregistrate. Într-una din zilele mele mai cu tupeu, am îndrăznit pe holurile facultății să îl abordez pe Cornel Ilie. Eram în aceeași facultate, dar el era în altă grupă, la alte limbi. 🙂 Vank de abia apăruse, era atunci în ascensiune. Și Cornel a fost drăguț și a ascultat caseta pe care i-am dat-o. A doua zi, mi-a adus-o înapoi și mi-a zis că ar trebui să cânt ceva mai rock, mai în forță. Zis și făcut. Continue reading

Ce mică-i lumea… muzicală (partea I)

A little star wannabe.

Mă țin de ceva vreme să scriu aceste rânduri. Și poate nu e tocmai elegant să scrii un articol despre propria persoană, dar cred că pot spune că aceste rânduri nu sunt numai despre mine, ci sunt și despre oamenii minunați care au apărut în viața mea.

Zilele trecute vorbeam cu cineva despre cum, fiecare dintre noi, am cunoscut diverși oameni din muzică. Și se întâmplă să te reîntâlnești cu ei după mai mulți ani, sau viața ți-i aduce în traiectorie, poate când te aștepți mai puțin, pentru că așa a fost să fie. Sau pentru că totul este interconectat. Și am zis că merită să scriu despre asta, pentru că mulți dintre ei nu mai sunt printre noi, din păcate.

Și am să încep cu începutul. Primii care m-au auzit cântând au fost părinții și sora mea, pe la vârsta de 4 ani, când eram fericită că aveam un prieten de familie care venea la noi cu un casetofon, Bebe îl chema, și venea tocmai de la Turda. Mă fascina să apăs acel buton roșu de REC și am și acum acele înregistrări când cântam cu patos faimoasele șlagăre de la Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Corina Chiriac sau Angela Similea. Cu cele două din urmă aveam să mă întâlnesc ulterior, când am cântat un fel de dance/house/trance cu niște băieți din liceu, în deschiderea unui concert de la Casa Radio. Doamne, ce penibili eram noi în tot acel context. :)) Nu aveam nicio legătură cu evenimentul, dar a trebuit să profităm de asta. Și a meritat să le văd pe viu pe doamnele muzicii ușoare românești. Atunci cred că aveam deja vreo 15 ani. Continue reading

365 de zile

inger-pe-cer

365 de zile, din care 144 de inerție. iar în 221 am încercat să revin la normal.

Aș putea să scriu mult despre tot ce s-a întâmplat… dar voi încerca să fiu cât mai la obiect.

Există mulți curioși. Există mulți care nu vor decât să profite după #colectiv. Există mulți care s-au săturat să audă despre asta, pentru că nu au avut pe nimeni care să fie implicat. Există mulți care te judecă, fără să se uite la ceea ce fac ei zi de zi. Există oameni la care nu te așteptai să reacționeze atât de negativ într-o stare de șoc, și care scot la iveală lucruri nebănuite. Există oameni cărora le e milă de tine, ca mai apoi să te critice că nu știu ce faci cum nu “trebuie”. Dar… pe lângă toate astea, există și Oameni. Aparent mulți, după Colectiv. În mod real, foarte puțini. Aceia care s-au schimbat o dată cu tine, în mod spontan, natural, pe care chiar îi simți că sunt acolo lângă tine, care plâng cu tine și te ajută să mergi mai departe. Aceia care din când în când te mai întreabă ce faci. Cum te mai simți. Și pe care chiar îi interesează de tine. Continue reading

Dor…

Mi-e dor de voi. Mi-e dor de fetița mea, de familie, de prieteni… Mi-e dor de muzică… Nu mai pot asculta muzică la fel ca înainte.. Nici nu cred că voi mai putea cânta… Nici măcar pentru a exprima durerea. Mi-e dor de liniște… De liniștea mea agitată. De mintea mea ca un titirez care se învârtea cu viteza luminii.

Mi-e dor de mine, de persoana cu care nu am mai reușit să comunic de câțiva ani și care parcă acum se pierde în timp și spațiu. De fapt, devine un gol infinit. Continue reading

Sensul talentului

Women-Profile-SingingDe multe ori m-am întrebat care este sensul unui dar. Sensul unui talent. Dacă tu îl ai și nu te folosești de el, la ce folos? Când toți în jurul tău îți spun ce norocos ești că ai un dar, că ei și-ar fi dorit să aibă ce ai tu, că și-au dorit toată viața să cânte etc… și tu te simți groaznic pentru că știi că nu poți face nimic cu talentul tău dacă nu ai un dram de noroc… Sunt de părere că poți trage într-o direcție o viață întreagă (cum e cazul de față cu 17 ani de muzică), poți munci în sensul ăsta, poți încerca, te poți da cu capul de pereți – dacă nu ai un dram de noroc nimic nu se întâmplă. Și atunci… care mai e sensul talentului? E o lecție de viață? OK… E ca și cum îi dai unui câine pe la nas cu o bucată de carne și știi că nu o s-o mănânce niciodată. Știi că va rămâne doar cu plouatul în gură… Continue reading