Tiparul lumii

TPMC-Who-We-AreAm un ecran în fața mea. E gol ca să îl umplu. Așa este și sufletul. Plin de multe, dar de fapt gol. Cred că m-am mințit pe fiecare pagină albă pe care mi-am scris gândurile… Am zis că e bine să te descarci și să spui ce simți… dar oare ce simțim este ceea ce este? Oare nu e o minciună? Cine ne spune ce simțim? Noi cei adevărați? Și de fapt… cine suntem noi cei adevărați? Poate că suntem cei care nu au etichete, cei goi de orice foaie de ceapă impusă cu forța în viața noastră.

Acum imaginează-ți că ești în pielea goală. Tu și corpul tău fizic. Continue reading

Se întâmplă

pray

Astăzi am rămas singură pentru câteva minute. Nu am mai avut posibilitatea asta de multă vreme. Singură cu mine. Și… am plâns. Am plâns fără să mă opresc. Am plâns pentru că oamenii nu se mai iubesc. Am plâns pentru că alergăm după modalități de a face bani. Am plâns pentru ruptura dintre generații. Am plâns pentru mama, tata, pentru România. Am plâns pentru că mă uit în fiecare zi în ochii puri ai copilei mele de numai 5 ani și mă întreb de ce am adus-o pe această lume să se chinuie și ea. Am plâns pentru că trebuie să suferim ca să ajungem din nou la iubire. Am plâns pentru că simt toată durerea din jurul meu și uneori aș vrea să adorm de tot, doar ca să nu o mai simt. Am plâns pentru copacii tăiați, pentru oamenii care speră, pentru ticăloșie și pentru minciună. Am plâns pentru că nu am curaj, pentru că mi-e frică, pentru că sunt om și mi s-au dat sentimente. Am plâns pentru prietenii care au murit degeaba. Am plâns pentru artă. Am plâns pentru ipocrizie, pentru demnitate și pentru bravură. Am plâns pentru copii, pentru trecut, prezent și viitor. Am plâns pentru Dumnezeu. Am plâns. Și nu s-a întâmplat nimic. Deși totul se întâmplă.

Eu… pe o scenă mică

scena micaÎn această seară am fost la un fel de test. Un test de voce. La un restaurant din Bucureşti. Înaintea mea au câtat vreo 5-6 solişti şi câteva trupe cu lăutari etc. Fiecare în jur de 20 de minute. Am fost acolo ca să văd dacă voi cânta pe mai departe, atunci când au nevoie… Locul nu mi-a plăcut în mod special… Dar cântând (în faţa a maxim 30 de oameni care la ora 12 noaptea veniseră să bea un pahar de vin) am realizat şi mai profund că ceea ce face diferenţa dintre mine şi alţii, pe scenă, este relaţia pe care o am cu publicul. Acel fior pe care încerc să îl transmit, cât de dur, sceptic sau indiferent este un om. Acel sentiment de bucurie că e ceva în tine, de care se poate bucura toata lumea. 30. 14. 2. Unul singur să fie pe lungimea ta de undă şi asta e tot ce contează în cariera unui artist. Daca atingi un suflet, dacă primeşti un zâmbet, eşti fericit. Oamenii au nevoie de un fel de confirmare a simţirii. Cel puţin asta simt eu… Continue reading

Te-ai născut cu aripi

everything-happens-for-a-reasonSunt convinsă că nici pentru tine nu e prima oară când simţi că nimic nu este întâmplător. Sunt convinsă că ai avut multe momente în drumul tău în care ai spus: “wow! ce coincidenţă! wow! cum se pupă treaba asta!”… Şi atunci începi să te întrebi… oare aşa era să fie? Oare de ce, chiar dacă am stat 20 de ani la o staţie de soţul meu, l-am întâlnit “întâmplător” într-un loc unde mă dusesem într-o doară…? Oare de ce am trecut de nenumărate ori pe lângă acest om şi ne împrietenim abia acum? Oare de ce mă sună el, cu care nu am mai vorbit de 7 ani? Oare… oare…

Până la urmă tot nu vom afla dacă există destin sau dacă avem liber arbitru. Ce pot să spun, din experienţa proprie, este că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor… dar se întâmplă atunci când vrei tu să se întâmple… E un paradox… E ceva scris, dar alegi tu când să fie scris… Atunci când îţi deschizi aripile, cu siguranţă la un moment dat îţi vei lua şi zborul. Pentru că ne naştem cu aripi. Doar că ele aşteaptă ca noi să le punem în funcţiune…

O seară cu Gyuri

 

– Bună seara, numele meu este Gyuri Pascu şi am un metru şaizeci.

Deşi chiar el a recunoscut că aşa se prezenta cu ceva timp în urmă, mai în glumă, mai în serios, începutul a fost altul luni seara când ne-am văzut.

cu gyuri 4 nov 2013

Nu îl mai întâlnisem de vreo… 10 sau 11 ani, de când venea la repetiţiile mele cu trupa Sahara, mai bătea pe câte o piesă la tobe şi îmi spunea că îi place la nebunie „rămân doar eu”, una din compoziţiile trupei. Şi nu am să uit atunci când, fiind pe scenă în Big Mamou, îl văd că intră şi se aşază la o masă lângă prietenii mei, urmărind concertul fascinat. “– Păi bine, măi copii, de ce nu m-aţi anunţat că aveţi concert în seara asta? A trebuit să aud la Antena Bucureştilor… “

Acum, după atâţia ani, îl simt la fel, îl văd la fel, ne luăm în braţe şi îi simt sinceritatea cu care mă inundă mereu când vorbim. Am ştiut dintotdeauna că e un om deosebit, dar acum, după seara de luni, am rămas cu un gust şi mai parfumat în ceea ce îl priveşte pe Gyuri. A fost o serată culturală la Centrul Mandarin, în care Gyuri a venit să vorbească despre… Continue reading