Eu… pe o scenă mică

scena micaÎn această seară am fost la un fel de test. Un test de voce. La un restaurant din Bucureşti. Înaintea mea au câtat vreo 5-6 solişti şi câteva trupe cu lăutari etc. Fiecare în jur de 20 de minute. Am fost acolo ca să văd dacă voi cânta pe mai departe, atunci când au nevoie… Locul nu mi-a plăcut în mod special… Dar cântând (în faţa a maxim 30 de oameni care la ora 12 noaptea veniseră să bea un pahar de vin) am realizat şi mai profund că ceea ce face diferenţa dintre mine şi alţii, pe scenă, este relaţia pe care o am cu publicul. Acel fior pe care încerc să îl transmit, cât de dur, sceptic sau indiferent este un om. Acel sentiment de bucurie că e ceva în tine, de care se poate bucura toata lumea. 30. 14. 2. Unul singur să fie pe lungimea ta de undă şi asta e tot ce contează în cariera unui artist. Daca atingi un suflet, dacă primeşti un zâmbet, eşti fericit. Oamenii au nevoie de un fel de confirmare a simţirii. Cel puţin asta simt eu… Continue reading

Mama (sau despre liliacul cu căciulă portocalie, care mi-a deschis ochii)

mamaAstăzi, la cumpărături în Kaufland. O doamnă serveşte altă doamnă cu diverse delicatese. Eu mă aşez şi aştept să termine, ca să mă ia la rând. Arunc ochii prin sortimentele de brânză albă, fel de fel de măsline… când apare o femeie măruntă cu o căciulă portocalie pe cap, îmbrăcată mai… neatent. Doamna care servea termină cu prima doamnă şi privirea îi rămâne pe doamna portocalie: ce doriţi?

E… şi de când am învăţat să am glas când se întâmplă nedreptăţi, deschid gura şi zic fără nicio jenă:

– Nu vă supăraţi, eram la rând… Continue reading

Eretism

365050.TIF1

Era ultima oară când îl vedeam. Se uita la mine aproape plângând şi pe neaşteptate mă luă în braţe, ţinându-mă foarte strâns la pieptul său. Îi spusesem să fie fericit şi să aibă parte de o poveste de o sută de ori mai frumoasă decât povestea noastră. Dar taxiul veni şi el plecă. Pentru totdeauna…

– Mai vorbim, spuse el, parcă în grabă.

– Nu cred, am spus eu. Nu cred…

Şi am pornit fiecare pe drumul lui.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care nu se ţin de promisiuni. Iar el îmi promisese atât de multe… Atât de multe… Parcă nici măcar acum nu mă mai pot împăca cu gândul că a fost ceva, cândva şi nu va mai fi niciodată.

Au trecut treizeci şi patru de ani de atunci. Dar şi acum îmi pot aduce aminte până şi cele mai mici detalii legate de el. Continue reading

Masca durerii

masca durerii2

Începusem să port masca. Trânteam priviri urâte oamenilor, iar totul în jur mi se paăea inutil. Vremea o vedeam foarte închisă, oamenii mi se păreau toţi urâţi şi răi, viaţa însăşi mi se părea crudă şi fără scop. Renunţasem să mai simt ceva frumos, renunţasem la toate gândurile înălţătoare, pline de iubire, iar stomacul meu simţea o tensiune permanentă. Oamenii mă călcau pe picioare, pentru că tramvaiul devenea din ce în ce mai aglomerat. Nimeni nu-şi cerea scuze. Eu deveneam din ce în ce mai irascibilă şi mai agresivă. Dacă cineva mi-ar fi zis ceva atunci, i-aş fi tăiat-o din scurt.

Masca pe care o purtam acoperea de fapt un vulcan de iubire. Iar eu nu lăsam vulcanul să erupă. De teamă ca lava lui să nu mă ardă şi ca nu cumva să ajungă prea departe, să îi ardă şi pe ceilalţi. Aşa că preferam să ţin în mine toată această lavă. Dar masca aceasta, a furiei, a tristeţii, nu făcea decât să atenueze starea din interiorul meu. Continue reading