Ultimul punct

ultimul punctSimți. E în tine. E vie. E frica de moarte. Pe care nu vrei să o recunoști, deși știi că nimeni nu o poate alunga din viața ta. A fost și va fi până în ultima clipă. Știi că totul se va termina într-o zi. Știi că nu există scăpare. Și totuși… te opui. Parcă nu ai vrea să crezi, deși se întâmplă înaintea ochilor tăi. Și atunci o ignori. Și când apare în viața ta, îți amintești din nou. Îi simți suflarea rece, care te prinde cu aceleași gheare ascuțite. Și nu vrei să crezi că există. Te opui din nou. O negi. Nu pare real. Și totuși… ce este real? Este real să trăiești în trecutul care nu mai există sau în viitorul pe care ți-l închipui? Da, poate că pare real, pentru că e o scăpare. Pentru că ai libertarea de a evada în starea pe care o vrei. Și preferi să te ascunzi în tine, să plângi după sentimente care ți-au făcut bine, să regreți, să visezi la o realitate a ta. Și asta ca să uiți de moarte. Și dacă uiți de moarte, uiți și de viață. Uiți să trăiești… Uiți că ești muritor. Și devii inconștient. Și îți imaginezi că ai puterea să faci orice cu viața ta. Și ai… chiar ai. Dar până la un punct. Un punct pe care nu tu îl pui. Ultimul punct.

Tu

moon 2Te-am aşteptat. Vroiam atât de mult să te văd… Dar din păcate, n-ai apărut…

Atunci am ieşit afară, în speranţa că totuşi te voi întâlni. Şi te-am văzut. Te-am văzut în fiecare om ce trecea pe stradă, te-am văzut la fiecare geam zâmbindu-mi, ţi-am văzut umbra în fiecare colţ de stradă. Ştiam că şi tu mă vezi. Şi-am plâns.

Vântul mi-a şoptit ceva. Ştiam că eşti tu. M-am uitat pe cer şi am văzut luna. Erai chiar tu. Norii îţi stăteau străjeri. Mi-ai zâmbit. Ţi-am zâmbit. Plângeai. Norii te-au acoperit. Nu te-am mai văzut. Am început să plâng din nou.

M-am uitat împrejur. Nimeni. Mi s-a făcut frig. Lacrimile mi-au îngheţat. Mă întrebam unde ai dispărut. Te-am strigat. Mi-am auzit ecoul.

                                                                         12.12.2000