Tiparul lumii

TPMC-Who-We-AreAm un ecran în fața mea. E gol ca să îl umplu. Așa este și sufletul. Plin de multe, dar de fapt gol. Cred că m-am mințit pe fiecare pagină albă pe care mi-am scris gândurile… Am zis că e bine să te descarci și să spui ce simți… dar oare ce simțim este ceea ce este? Oare nu e o minciună? Cine ne spune ce simțim? Noi cei adevărați? Și de fapt… cine suntem noi cei adevărați? Poate că suntem cei care nu au etichete, cei goi de orice foaie de ceapă impusă cu forța în viața noastră.

Acum imaginează-ți că ești în pielea goală. Tu și corpul tău fizic. Fără machiaj, fără nimic altceva. Așa cum te-ai născut. Și mergi pe stradă. Până să te ia poliția, unii vor râde de tine, alții se vor simți jigniți, unii ar comenta despre cum arată corpul tău, unii te-ar filma cu telefonul, alții s-ar feri de tine. Și toate astea de ce? Pentru că suntem învățați de către alții că noi trebuie să ne ascundem. Să ne ascundem în spatele unor haine, în spatele unor zâmbete false, să ne ascundem de noi, în spatele nostru. Să ne ascundem de cine suntem noi de fapt. Și atunci când mai descoperim câte o fărâmă din ce suntem, să ne speriem și să ne întoarcem înapoi în cochilie, unde e cald și bine, unde e zona de confort.

Vă spun din experiență că unii oameni sunt chinuiți în propriul corp. Și în ultima perioadă întâlnesc din ce în ce mai mulți. Captivi în ei, cu lacăt la intrare și cu cheia pierdută. Să nu înțelegeți greșit, cheia este pierdută chiar în ei. Și cred că știm asta cu toții, doar că ne e frică să recunoaștem. Ne e frică să deschidem lacătul, că… cine știe ce se poate întâmpla? Devenim vulnerabili.

Am o stare profundă de a fi eu. Să presupunem că astăzi sunt eu, că m-am săturat de măști. Păi știți ce s-ar întâmpla? Sigur v-aș părea nebună de spitalul 9. M-aș rupe de tot ce știu pe lumea asta și aș acționa așa cum simt eu, cea adevrată. Și v-aș distruge tot Universul vostru creat în jurul meu, toată această piesă de teatru în care ne place atât de mult să jucăm. Și uneori schimbăm rolurile între noi, ca să ne distrăm și mai mult. Să fie viața mai colorată. Când de fapt ne e frică să ne arătăm adevăratele sentimente… mai ales cele de iubire. Ne e frică să fim văzuți ca sensibili, pentru că apoi devenim din nou, vulnerabili…

Dacă m-aș arunca în voia sufletului meu, aș rămâne singură, să nu rănesc pe nimeni. Și noi ca oameni mai știm ceva ce nu vrem să ne amintim că știm. Suntem singuri pe acest pământ. Da, mama și tata ne-au creat, copiii noștri ne iubesc și au nevoie de iubirea și de susținerea noastră, iubitul sau iubita sunt mereu lângă noi și… cu toate astea suntem singuri! Nu vreau să intru în polemici legate de Dumnezeu, pentru că este evident că părerile sunt împărțite. Și acolo e o discuție interminabilă.

Oamenii se înrăiesc și e un lucru pe care nu numai eu îl constat în ultima vreme. Oamenii s-au rupt de natură, de iubire, de Dumnezeu, de sentimente, de a face bine, oamenii nu mai știu unde sunt. Oamenii se joacă de-a v-ați ascunselea cu propriul suflet. E mai simplu. A, ești aici? A, nu ești aici… lasă că te mai caut, rămâi acolo ascuns, că e bine. Și.. se mai întâmplă ca sufletul să vrea să îl găsești și cumva te simți forțat în acest joc. Și apoi să fugi de el și mai departe… Și apoi se întâmplă să îți moară cineva drag… și să te trezești un pic, să realizezi că nu suntem nemuritori și să începi să prețuiești viața. Câteva zile, poate luni de zile. Dar apoi redevii ceea ce de fapt nu ești. Tiparul lumii. Un tipar bine croit, dar nu bine intenționat. Un tipar după care se pot face alte tipare, doar că nimeni nu vede asta. Nici măcar tu. Dar cine ești tu? Te sperie întrebarea… dar ce te faci dacă aflii și răspunsul?

Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *